Viaţa în Hristos

Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Expresia „viaţa în Hristos” aparţine teologului bizantin Nicolae Cabasila (1322-1391), care şi-a întitulat astfel una din lucrările sale teologice fundamentale. Titlul nu este întâmplător ci cuprinde în el înţelesul profund al vieţii spirituale: viaţa spirituală este viaţa noastră în Hristos şi, în acelaşi timp, viaţa lui Hristos în noi, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20). Această legătură strânsă dintre om şi Hristos arată că omul se realizeză deplin ca om numai în Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat: „Numai în taina Cuvântului întrupat găseşte adevărata lumină taina omului” (Gaudium et spes, 22). De aceea, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, Cel „mai întâi născut decât toată făptura” (Col 1, 15). Omul trebuie să devină ceea ce a fost plăsmuit să fie, adică în unire cu Hristos, iar această unire nu este un element supra-adăugat (supra-natural) omului, ci îl constituie de fapt ca om. Viaţa spirituală este, prin urmare, o viaţă în Hristos, o viaţă de împărtăşire, de comuniune şi unire cu El, şi nu doar o viaţă de reguli şi dispoziţii conforme cu viaţa lui Hristos (imitatio Christi). Viaţa în Hristos, chiar dacă atinge desăvârşirea abia când vom fi ajuns la „ziua aceea” (Mt 7, 22), adică în viaţa de dincolo, începe încă din viaţa aceasta prin harul dat omului în Sfintele Taine, prin străduinţa la rugăciune şi prin faptele bune.

***


 

Cum trebuie să ne facem cruce?

    V-aţi uitat vreodată în jurul dumneavoastră să vedeţi cum îşi fac unii creştini semnul crucii? V-aţi întrebat dacă dumneavoastră înşivă ştiţi să-l faceţi corect? „Adesea se văd creştini de aceea care nu ştiu să-şi facă cruce cum se cade. Ei numai mătăhăesc cu mâna în dreptul nasului sau în dreptul pieptului şi fac cu ea nişte mişcări care nu însemnează nimic”. „A te închina, a-ţi face semnul crucii, reprezintă cea mai grăitoare, mai frecventă şi mai populară expresie a cultului creştin”. Ea este, în acelaşi timp, semnul prin care ne afirmăm întreaga noastră credinţă. Prin cele trei degete mai mari împreunate ale mîinii drepte, mărturisim credinţa într-un singur Dumnezeu în trei Persoane ((Noi credem într-un singur Dumnezeu, dar Dumnezeu nu e singur!): Tatăl, Fiul şi Sf. Duh (Spirit). Cel două degete mai mici, strânse către mijlocul palmei, închipuie cele două firi ale Mântuitorului Isus Hristos: firea dumnezeiască şi firea omenească. Făcând asupră-ne cruce cu trei degete, arătăm că mântuirea noastră s-a săvârşit prin jertfa pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. Închinarea cu semnul crucii cu cuvintele „În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sf. Duh (Spirit). Amin” este un act de mărturisire a credinţei şi, totodată un act de rugăciune şi de adorare. Ducând mâna dreaptă la frunte, îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră; pogorând-o la piept, arătăm că suntem gata să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima; atingându-ne umerii, mărturisim că îi închinăm toate puterile trupeşti şi sufleteşti şi-L rugăm să ne dea putere.

    De când datează practica închinării cu semnul Sf. Cruci? Izvoare istorice bisericeşti (Tertulian) arată că ea se întâlnea în slujbele Bisericii Apusene şi Răsăritene încă din secolul al III-lea. În timpul persecuţiilor creştinii primeau moartea martirică întărindu-se cu semnul Sf. Cruci. Aceleaşi izvoare atestă că creştinii îşi făceau cruce la întrarea şi ieşirea din casă, înainte şi după masă, atunci când aprindeau candela şi, fireşte, în lăcaşul de închinăciune. Toate faptele creştineşti erau deci împodobite de Crucea Domnului. „Ca sub un scut adăposteşte-te sub Sf. Cruce... Şi ca o pecete pune-o pe mădularele tale şi pe inima ta. Şi vei face semnul Crucii nu numai cu mâna, ci şi în gândurile tale, ca să fie pecetea tuturor hotărârilor tale” – scrie Sf. Efrem Sirul (306-373).
    Aşadar, semnul crucii este cea dintâi mărturisire de credinţă. Gestul, în toate articulaţiile sale, are multiple şi profunde semnificaţii. După cum şi toate cele ce se află în Biserică, tot ce se desfăşoară aici, înseamnă ceva, toate fiind cu rost şi cu înţelepciune rânduite.