Sunt, între muguri
de Yvonne Rossignon

Sunt, între muguri doldora de viață,
întocmai ca o frunză scorojită
pe care lutul a uitat s-o-nghită
când s-au făcut schimbările la față.

Ci drumul meu e drum întors spre tină,
drum de sobol, obișnuit cu bezna.
A prins să șovăie, slăbită, glezna,
și ochiul se ferește de lumină.

Mă uit la iarba asta crudă, scundă,
mustită peste noapte din țărână
și parcă-i simt tentaculele-n vână,
cuțitele subțiri în trup mi-afundă.
La anul, poate, s-o hrăni din mine,
din timpul meu desprins din creanga vieții,
s-or îngrășa din trupul meu bureții
și părul meu s-o despleti-n sulfine.
Că de-ți lipești urechea de pământ,
și viața i-o asculți cu luare-aminte,
auzi un șipot tainic de cuvinte:
sunt morții care cer să urce-n vânt.
Sunt cei plecați din zi: oștiri s-adună
în fiecare fir de iarbă care
o ia către lumină, către soare.
Se-ntorc povestea celor vii să-și spună

 


 

Rugăciunea din amurg
de Nichifor Crainic

Mă rog și pentru viii și pentru morții mei.
Tot una-mi sunt acuma părtașii și dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Și dragostea și vrajba le-am împărțit cu ei.

Pe morți în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceștia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi și-au fost pogorăminte.
Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.

De viforele vieții ei sunt acum deserți,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt și eu printre morți, rugându-mă să-i ierți.

Și adunându-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg

 


 

Bobotează
de Octavian Goga

Ieri un popă rumen mi-a venit în casă
(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),
Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă
Un sfios şi galben fir de busuioc...
Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,
Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,
Floare de la ţară, floare cuvioasă,
Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti?
Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,
Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,
Taina ce-nfioară noaptea Bobotezii,
În întunecimea bietului Ardeal...
Îmi răsar acuma cântece uitate
Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,
Eu te simt că tu eşti singurul meu frate,
Rătăcit şi galben fir de busuioc...
În străinul chiot care strig-afară,
Lângă mine-alături mi te iroseşti,
Floare cuvioasă, floare de la ţară,
Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?...
+++++++

 

„Sufletul curat, dacă va privi în el însuși, îl va vedea, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu” (Sf. Atanasie cel Mare).

 

 


 

Casa părintească
de Ioan Alexandru

Poartă străveche în satul părintesc
Simbol curat, fără zăvor,
De-o parte te veghează ţintirimul,
De alta şopoteşte un izvor.

Acolo-i casa noastră din lemn şi din pământ
Clădită anevoie, în sudoare,
Pe dealul nostru molcolm transilvan,
Sărac în dobitoace şi grânare.

Dumineca măicuţa în veşmânt cernit
Cu busuioc în mână şi într-o năframă,
Duce din bruma cât avem de grâu,
O prescură de jertfă la icoană.

Dealuri sărace, pământul transilvan,
Sfinţit cu lacrimi şi zvântat de soare,
Un clopot stins ne cheamă luminat,
În zorii blânzi la sărbătoare.

Aşa sunt sărbătorile – şi pruncii cresc,
Şi iarăşi este toamnă peste lume,
Şi unii sunt şi unii au pierit
Şi unii par vestiţi şi unii-s fără nume.

Şi zilele şi nopţile la rând
Trec şi se sting uşor ca o făclie
Şi iarăşi Paştile împărăteşti,
Ne umplu casele de bucurie.

Când vitele şi caii şi turmele de oi
Şi holdele şi apa din fântână,
Învie în lumină şi sărutăm pe bot
Toţi mieii şi copacii din grădină.

Sat transilvan, căsuţă de pământ,
Muşcate la fereastră, busuioc la grindă,
Ştergar curat icoanei pe pereţi,
Ziua-nvierii şi noaptea de colindă.

 

 


 

Primește Doamne ruga
de Ion Dumitru

Primește Doamne ruga cu care vin la Tine
ca un copil la care e teamă și rușine,
să-și depene povestea, nefiind obișnuit,
nici pentru plecăciune și nici pentru cerșit.

Din clocotirea vieții ce o iubește-atât
oprește-l doar o clipă și ține-i de urât,
să-și depene tot gândul pe care, fir de fir,
Tu binecuvintează-l cu harul sfânt și mir!
Iar despre fapte bune și faptele lui rele,
nu-l întreba, Părinte, ci cată peste ele,
nu-l dojeni, ci lasă-l ca să rămână-așa,
înfometat de dorul și veșnicia Ta.

Căci fapta ori nefapta, de orice fel ar fi,
își are în adâncuri o pricină ce-o ști,
iar peste toate – poate – convingerea din mine,
că-n fiecare lucru Te regăsesc pe Tine.

În irizări de aștrii, în humă ori tăcere,
în apă și lumină, în vrere ori nevrere,
în cântec și iubire, în crez ori necredință
în ură și blesteme, în dor și pocăință.

Stai Tu, Atotputernic, iar unda de păcate
mi-e mie hărăzită s-o sorb pe cât se poate
și cum voi ști s-o caut, mai dulce, mai amară,
cu geamăt de plăcere ori răgete de fiară.

De aceea lasă-mi setea cumplită să se-adape
și îngerii trimite-i să-mi fie pe aproape,
și-n drumul meu prin vremeade ură și minciună
să mă păzească-ntr-una, ținându-mă de mână!
Primește Doamne ruga cu care vin la Tine
ca un copil la care e teamă și rușine!
nu mă certa, Părinte, ci lasă-mă așa,
înfometat de dorul și veșnicia Ta!

 

 


 

Istorie
de Ioan Andrei

Să vadă ce-nseamnă pe lume o viață,
pui, omului, Doamne, istoria-n față;
se-ngroapă-n țărână și foaie de foaie,
puterile lumii: talente, războaie;
au pierit ca fumul ce-l spulberă vântul
mari neamuri ce-odată-au stăpânit pământul.

Fără altă grijă-n lume, dârji ca fierul,
decât să nu cadă cumva pe ei cerul;
regi pe continente se mândreau a spune
că-ntr-al lor imperiu soarele n-apune,
domni, stăpâni pe mare ce-n năi mișcau zarea
și-aruncau inele logodindu-și marea

s-au stins în cenușă și-n praf de istorii
podoabele lumii, armate și glorii.
Țări strălucitoare decad în mizerii,
se nasc noi popoare prăbușind imperii,
ce le-ngroapă moartea unul câte unul
cum îngroapă oaze cu nisip Saimunul.

Unde-ardeau vulcanii, se culege via,
Se-nvolbură marea unde-a fost pustia,
din circuri și foruri n-au rămas nici urme,
peste monumente pasc păstorii turme,
se clădesc regate pe păduri virgine,
rase-nmormântate străjuiesc destine.

Pământul e marea istorie-nchisă
doar cum ară plugu-o cărămidă scrisă,
din monete-aflate și cioburi de vase,
se cunosc dinastii, emigrări de rase
peste care-aleargă omul în neștire -
dansul omenirii peste cimitire!

Dă-i omului, Doamne, pilda-nvățăturii,
Din fulgul ce pică, din frunza pădurii,
Prin apa ce trece și ziua ce-apune,
Imagini de moarte și deșertăciune.
Istoria moartă în față-i stă anume,
Să-și ridice mintea către-o altă lume...

 

 


 

Tatăl nostru

Nu spune: Tătăl
Dacă nu te comporţi în fiecare zi ca un fiu.
Nu spune: nostru
Dacă trăieşti numai în egoismul tău
Nu spune: care eşti în ceruri
Dacă te gândeşti numai la lucrurile pământeşti
Nu spune: Vie Împărăţia Ta
Dacă o confunzi cu succesul material
Nu spune: facă-se voia Ta
Dacă nu o accepţi şi atunci când este dureroasă
Nu spune: Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi
Dacă nu te gândeşti la cei flămânzi
Nu spune: Şi ne iartă nouă greşelile noastre
Dacă nu eşti dispus să-i ierţi pe ceilalţi
Nu spune: Şi nu ne duce pe noi în ispită
Dacă continui să păcătuieşti
Nu spune: Şi ne izbăveşte de cel viclean
Dacă nu te opui celui viclean
Nu spune: Amin
Dacă nu eşti dispus să iei în serios cuvintele rugăciunii
Tatăl nostru

 

 

 

 


 

Profetul
de Octavian Goga

Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Când zilele mureau, nemângâiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte să mă cheme,
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plânsul vostru împletind blesteme.

Iloţi flămânzi de pâine şi de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Şi despicând a vremilor vâltoare,
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Când valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clip-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră,
Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...